SLUGA

fabrica

Zi de zi, an după an, viaţa se scurge acerbă şi imprevizibilă, plină de bucuriile şi tristeţile ei, apatică sau tumultoasă, cum ne e dată de la Dumnezeu. Ne luptăm cu grijile şi nevoile, cu sărăcia noastră proverbială, cu grija şi siguranţa zilei de mâine, cu îngrijirea sănătăţii noastre şubrede. Una din problemele care ne preocupă, dacă nu cumva prima dintre ele, este cea a locului de muncă. Într-o societate prost condusă şi legiferată în funcţie de interese pecuniare, locul de muncă a devenit indispensabil.

Oriunde, oricum, fără vreo protecţie socială dreaptă şi echidistantă, fără prea multe „mutre”, românul lucrează cu frica viscerală, maladivă chiar, de a nu fi dat afară. Crâcneşte printre dinţi, rabdă cu stoicism, se roagă la toţi sfinţii şi îngite pe nemestecat insulte, doar pentru a-şi asigura existenţa. Scenariul nu este apocaliptic, ci foarte real, palpabil chiar de acei ce lucrează în rândul celor aleşi, celor mai buni, a celor din economia privată. Dintre aceştia, cei mai vitregiţi sunt cei de la multinaţionale, sau mai bine zis de la firmele private cu capital străin. Conduşi de oameni fermi şi hotărâţi, în general străini, firmele obţin profituri frumoase, aici, la noi acasă, pe munca noastră, mai mult sau mai puţin uşoară. “Bravos naţiune!” Nimic de zis până la un punct. Totul e bine până când realizezi că indiferent cât de bine câştigi, oare se merită să fi tratat ca o maşină, ca un robot care execută docil, ca un utilaj care se strică şi este pur şi simplu înlocuit deoarece: “stau o sută la poartă” cum zicea mai dăunăzi un pălmaş amărât. În orice condiţii, cu orice riscuri, multe dintre ele iscusit mascate de către angajatori, românul munceşte pe brânci aici in ţara lui, nu stă la birt cum spunea un „preaiubit conducător.” Sănătate distrusă, degete ciuntite, picioare rupte, nervi zdruncinaţi, totul sacrificat pentru un post ce-i asigură traiul. Având ca şefi direcţi “cozi de topor” româneşti şi respectând o lege făcută pentru puternicii zilei, lucrătorii noştrii nu au decât şansa luptătorilor din legiunea străină: “ Mergi sau crapă.”

De obicei se conformează.

Peste tot în lume se munceşte greu. Oriunde mergi, ca să realizezi ceva trebuie să munceşti. Dar oamenii sunt respectaţi. Dreptul la demnitate în muncă le este acordat. Oare la noi de ce nu se poate ? Când o să învăţăm că noi, marea masă a lucrătorilor, suntem adevărata valoare a ţării ăsteia? Noi, truditorii. Noi, cei minţiţi sistematic de către politicieni, cei extenuaţi prin muncă de către profitori, cei cu ochii mereu umezi de dorul celor plecaţi, noi suntem adevărata putere. Până când nu conştientizăm pe deplin asta, o să fim mereu înjosiţi şi folositi. Deocamdată, încercăm să învăţăm să nu mai salutăm cu străvechiul salut latinesc “servus” (sunt sluga ta), şi poate reuşim.

 

PIM.

yim SLUGAgmail SLUGAbookmark SLUGAdelicious SLUGAdigg SLUGAmyspace SLUGAshare save 120 16 SLUGA

One Response to SLUGA

  1. marian says:

    CATA DREPTATE ARE OMUL ASTA, MULTI DINTRE NOI NE REGASIM IN CEEA CE ZICE ..

    BRAVO, TINE-O TOT ASA ORICINE AI FI TU PIM, SPER SA ITI CITESC EDITORIALELE IN MARILE PUBLICATII.

Lasa un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *


*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

National